[ Pobierz całość w formacie PDF ]
.Luată în sine, fiecare dintre aceste esenÅ£e este în mod identic ceea ce este: Omul în sine, de pildă, este întreaga esenţă a omului, ÅŸi nimic altceva; sustrasă astfel din curgerea devenirii, esenÅ£a inteli­gibilă, sau Ideea, poate fi postulată ca „fiinÅ£a adevărată", altfel spus ca fiind cu adevărat fiinţă.AÅŸa-zisele „fiinÅ£e sensibile", supuse schimbării, nu sînt decît imagini fugare ale fiinÅ£ei adevărate; singura realitate din ele este asemă­narea lor cu fiinÅ£a Ideii de care Å£in; indivizi tranzitorii, ei nu sînt cu adevărat.în esenţă, această soluÅ£ie îi dădea cîştig de cauză lui Parmenide, conti-nuînd însă să-i facă prea multe concesii lui Heraclit ca să nu conÅ£ină mari dificultăţi.Destinată satisfacerii exigenÅ£elor gîndirii inteligibile, fusese nevoi­tă să reducă fiinÅ£a la ceea ce pare să fie condiÅ£ia fundamentală a inteligibi-lităţii, adică identitatea.Dar, dacă analiza dialectică se transfera din lumea devenirii asupra Ideilor înseÅŸi, se vedea cum reapare de îndată dificultatea inerentă heraclitismului, de data aceasta, e adevărat, nu sub forma schimbării, ci sub cea a diversităţii.Dacă fiinÅ£a este, ÅŸi este ceea ce este, cum să fie mai multe? Or, există mai multe Idei, ÅŸi mai există ÅŸi faptul, ÅŸi mai incomod, că fiecare Idee este în sine mai multe.A admite Omul în sine înseamnă a admite „Animalul raÅ£ional" în sine; vom spune deci că există o Idee de Animal ÅŸi una de RaÅ£ional? Dar atunci Omul în sine va fi simultan acelaÅŸi ÅŸi altul.Mai mult, a-1 postula pe om ca identic cu sine însemna a-1 admite ca diferit de toate celelalte.îl vom admite deci o dată ca acelaÅŸi ÅŸi de o infinitate de ori ca altul.Problema rămîne, evident, nerezolvată.Ca s-o rezolvăm, trebuie deci să recurgem din nou la intelect ÅŸi să-1 ur­măm pînă la satisfacerea propriilor sale exigenÅ£e.A ajunge la Idei înseamnă a ajunge la ordinea a ceea ce este cu adevărat, adică la ordinea realităţii dem­ne de acest nume, ousia262.Or, constatăm că, în acest plan al fiinÅ£ei ca fiinţă, identitatea nu este încă perfectă.înseamnă deci că există, dincolo de planul fiinÅ£ei, unul ÅŸi mai adînc, sediu al unui principiu ulterior, ÅŸi de data aceasta cu adevărat ultim, căruia toate fiinÅ£ele îi datorează ce au ele ca fiinţă, pentru că îi datorează ce au ele ca identitate.De aceea asistăm, încă din Republica, la o operaÅ£ie dialectică ce are ca obiect esenÅ£ele sau Ideile înseÅŸi, adică fiinÅ£ele adevărate, pentru a se întoarce la un principiu unic din care ele să derive.Oricare ar fi acest principiu, sîntem siguri dinainte că se află „dincolo de262v.nota 4 de la p.246.538FILOZOFIA IN SECOLUL AL Xffl-LEAesenţă", ÅŸi prin urmare dincolo de fiinţă.Potrivit Republicii, acest principiu metaontologic este Binele.îl numim astfel pentru că îl postulăm ca izvor din care provine toată fiinÅ£a.Există deci o generozitate supremă ÅŸi primă din care se trage tot ce este; dar acesta nu este Binele decît în raport cu restul, iar, dacă vrem să-1 numim aÅŸa cum este în sine, ce nume îi vom da? Să fii înseam­nă să fii acelaÅŸi sau să fii în mod identic ceea ce eÅŸti.Există deci în fiecare fiinţă un principiu al fiinÅ£ei sale care este unitatea.A postula, „dincolo de esenţă (ousia)", adică dincolo de realitatea ÅŸi fiinÅ£a adevărată, un principiu care o explică echivalează cu a postula Unul.Punctul final al dialecticii pla-toniene se atinge astfel în momentul în care gîndirea aÅŸază dincolo de fiinţă un principiu care nu este decît actualizarea cea mai profundă a propriilor sale exigenÅ£e.Dacă pentru gîndire există o ecuaÅ£ie între identitate ÅŸi realitate, singura cauză potrivită a realităţii este ceea ce o face identică sieÅŸi, adică unitatea.Platon nu ÅŸi-a făcut niciodată iluzia că aduce o soluÅ£ie la problema fiinÅ£ei care să pună capăt tuturor întrebărilor: Sofistul ÅŸi Parmenide demonstrează îndeajuns contrariul, dar el transmite urmaÅŸilor un ansamblu de principii care nu au încetat niciodată să-ÅŸi exercite influenÅ£a.Mai întîi, o noÅ£iune clară a fiinÅ£ei, a cărei prezenţă o recunoaÅŸtem adesea din simplul fapt că problemele puse referitor la ea sînt formulate în termeni de „fiinţă adevărată" (Augustin va spune vere esse), adică nu în termenii existenÅ£ei empirice în act, ci ai unei realităţi care oferă gîndirii caracteristicile fiinÅ£ei demne de aceste nume.Pla­ton numea acest miez al realităţii ousia; latinii îl numesc essentia ÅŸi vor crea termenul essentialitas263 pentru a denumi privilegiul ontologic a ceea ce se poate spune cu îndreptăţire că este cu adevărat fiinţă.Acolo unde platonismul acÅ£ionează după exigenÅ£ele sale cele mai profunde, apare o a doua trăsătură: planul fiinÅ£ei adevărate se subordonează celui, ÅŸi mai adînc, a ceea ce este principiul fiinÅ£ei ÅŸi pe care-1 numim Unul, dacă-1 privim în sine, sau Binele, dacă-1 gîndim ca sursă a fiinÅ£ei ÅŸi a inteligenÅ£ei.Ca să ajungem astfel la sursa primă a fiinÅ£ei, se impune o anumită metodă, dialectică, demers ascendent al intelectului care urcă de la multiplicitatea indivizilor la simplitatea imuabilă a esenÅ£elor, sau Ideilor, ÅŸi care, depăşindu-le în cele din urmă printr-un efort suprem, se ridică pînă la Unul.Metoda dialectică astfel concepută este deci un al treilea indiciu al influenÅ£ei platoniene, care introduce un al patrulea, într-adevăr, gîndirea care urcă de la schimbare la imuabil e datoare să depă­ÅŸească planul Ideilor, sau esenÅ£elor, care este cel al fiinÅ£ei.Or, ne este deja foarte greu să ajungem la el, imaginile sensibile de la care pornim refuzînd să se ÅŸteargă atît de complet pe cît ar trebui ca să putem vedea Ideea în pu­ritatea ei inteligibilă; iar, atunci cînd trebuie să depăşim nivelul Ideii, care este cel al esenÅ£ei ÅŸi al fiinÅ£ei, trecem dincolo de limitele fiinÅ£ei ÅŸi, deopotrivă, de cele ale inteligibilităţii.Plasînd condiÅ£ia supremă a inteligibilităţii dincolo de fiinţă, sau esenţă, dialectica platoniană situează principiul oricărei inteligi-bilităţi dincolo de inteligibilitate.Ea se încheie deci firesc cu un fel de contact263 esenÅ£ialmente (Ib.lat.).BILANÅ¢UL SECOLULUI AL Xm-LEA539instantaneu cu Binele, sau Unul, la lumina căruia gîndirea noastră nu poate să se uite ÅŸi pe care este incapabilă să-1 formuleze.Ne-o arată faptul că avem definiÅ£ii ale VieÅ£ii, Sufletului, Animalului, Omului ÅŸi a altor o sută de esenÅ£e, dar nici una a Binelui sau a Unului.Dialectica astfel concepută conduce in­telectul la invizibil ÅŸi inefabil, prin aceasta plantonismul oferindu-se misticilor speculative ca un instrument gata să le slujească scopurile.Această soluÅ£ie a problemei puse de Heraclit ÅŸi Parmenide e valabilă în domeniul strict al ontologiei, adică al ÅŸtiinÅ£ei fiinÅ£ei ca fiinţă ÅŸi răspunde la această întrebare pur speculativă: ce trebuie să fie fiinÅ£a ca să satisfacă ex­haustiv exigenÅ£ele intelectului? Dar nu rezolvă deloc cealaltă problemă, pro-priu-zis metafizică: care este, dincolo de naturi, cauza acestor naturi? Platon n-a cerut niciodată dialecticii, din raÅ£iuni care Å£in de specificul ei, să rezolve vreo problemă existenÅ£ială [ Pobierz caÅ‚ość w formacie PDF ]